— Ba da.
Mâna i-a acoperit gura.
Lacrimile i-au apărut instantaneu în ochi.
— Andrei?
Am dat din cap.
În următoarea secundă m-a îmbrățișat.
Niciunul dintre noi nu a spus nimic pentru câteva momente.
Nu era nevoie.
— Doamne… nici nu te-am recunoscut.
— Știu.
— Ai ajuns atât de departe…
— Datorită multor oameni. Dar și datorită unei fete care a avut curajul să fie bună atunci când restul râdeau.
Maria și-a coborât privirea.
— Eu doar te-am invitat la bal.
— Nu. Ai făcut mai mult de atât.
Ne-am așezat la masă.
I-am pregătit un ceai.
Pentru prima dată după mult timp, părea că cineva îi permite să se oprească și să respire.
Mi-a povestit despre viața ei.
Cariera de modelling nu mersese așa cum sperase.
Apoi părinții ei se îmbolnăviseră.
După moartea lor, rămăsese singură cu fratele ei, Radu.
Renunțase la multe oportunități pentru a avea grijă de el.
Muncea ziua și noaptea.
Livra mâncare.
Făcea contabilitate part-time.
Accepta orice putea aduce bani.
— Uneori simt că nu mai pot, a recunoscut ea.
— Dar continui.
— Pentru că el este familia mea.
Am zâmbit.
Era exact persoana pe care mi-o aminteam.
Când ceaiul s-a terminat, i-am întins un dosar.
— Ce este?
— Deschide-l.
Maria a desfăcut coperta cu mâini tremurânde.
Prima pagină era contractul unei fundații pe care o înființasem cu câțiva ani înainte.
A doua conținea documentele pentru un program de îngrijire permanentă destinat lui Radu.
Costurile erau acoperite integral.
A treia pagină era o ofertă de angajare.
Program flexibil.
Salariu foarte bun.
Posibilitatea de a lucra aproape exclusiv de acasă.
Maria citea fără să spună nimic.
Lacrimile îi cădeau pe documente.
— Nu pot accepta asta…
— Ba poți.
— Este prea mult.
— Nu este nici pe departe suficient.
A ridicat privirea spre mine.
— De ce faci toate astea?
Am arătat spre fotografia de la bal.
— Pentru că atunci când aveam cea mai mare nevoie de cineva, tu ai fost acolo.
A încercat să protesteze.
