Fără reproșuri.
Fără explicații.
Fără regrete.
În aceeași seară, mergeam prin oraș pe scuterul lui Vlad, cu vântul în păr și luminile orașului în jurul nostru.
Râdeam.
Pur și simplu râdeam.
Și atunci am înțeles ceva.
Claudiu nu îmi distrusese viața.
Din contră.
Fără să vrea, mă obligase să descopăr că mai aveam o viață de trăit.
La 56 de ani.
Poate chiar cea mai frumoasă parte a ei.
Pentru că fiecare dimineață nu mai începea cu un „trebuie”.
Începea cu un „vreau”.
Iar asta făcea toată diferența.
