Au început să vorbească.
Andrei locuia într-o garsonieră părăsită cu mama lui, care era bolnavă și nu putea munci. Uneori nu aveau curent. Alteori, nici mâncare. Victoria îi povestea despre bunica ei, despre visele ei simple — să fie învățătoare, să aibă o casă liniștită.
Într-o zi, înainte de vacanța de iarnă, Andrei a spus brusc:
— Când o să fiu mare și bogat, o să te iau de nevastă.
Victoria a râs.
— De ce?
— Pentru că m-ai hrănit când nu aveam nimic — a spus el serios. — Și n-o să uit asta niciodată.
După acea iarnă, Andrei n-a mai venit.
Zilele au trecut. Apoi anii. Victoria a crescut. A terminat școala, liceul, a început să muncească într-un magazin. Bunica a murit. Viața a mers înainte, cu bune și rele, cu lipsuri și speranțe mici.
Andrei a devenit o amintire din copilărie. Una frumoasă, dar îndepărtată.
Până într-o după-amiază.
