Când a terminat de mâncat, băiatul a rămas nemișcat, cu fruntea lipită de gard. Respira mai liniștit acum. De parcă lumea nu-l mai durea chiar atât de tare.
— Cum te cheamă? — l-a întrebat Victoria.
— Andrei — a spus el încet. — Mulțumesc.
Era pentru prima oară când zâmbea. Un zâmbet mic, strâmb, dar adevărat.
În zilele următoare, Andrei a apărut din nou. Și iar. Stătea mereu dincolo de gard, în același loc. Victoria îi aducea ce putea: jumătate de sandviș, un covrig, uneori doar un măr. Niciodată nu se plângea. Niciodată nu cerea mai mult.
