Primele luni au fost cele mai grele.
Încercam să zâmbesc, să nu îi îngrijorez pe cei din jur, dar în fiecare seară mă luptam cu dorul de casă.
Îmi lipseau lucrurile mărunte.
Vecinii.
Balconul.
Pisica.
Până și zgomotele blocului meu din România.
Într-o zi, o vecină din clădire, doamna Julia, a bătut la ușă.
A adus o tartă și câteva cuvinte rostite într-o română stângace.
A fost primul moment în care nu m-am mai simțit complet străină.
Am început să ne întâlnim la cafea.
Să vorbim.
Să râdem.
Încet, viața a început să capete culoare.
Apoi a venit vestea.
Fiul meu primise o promovare importantă.
Dar trebuia să se mute în Amsterdam.
Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare.
Abia începusem să mă adaptez.
Abia începusem să respir.
În seara aceea am avut cea mai sinceră discuție cu el.
— Mamă, dacă vrei, poți rămâne aici. Vom găsi o soluție.
Am rămas mult timp pe gânduri.
Zile întregi.
