Se temeau.
Erau confuze.
Uneori îl respingeau.
Alteori plângeau.
Dar Andrei nu a plecat.
Nici măcar o dată.
A mers la ședințe de consiliere.
A apelat la psihologi.
A avut răbdare.
Multă răbdare.
Și încet, foarte încet, zidul dintre ei a început să se crape.
Într-o seară, Ana a venit și s-a așezat lângă el pe canapea.
— Tati…
A fost primul „tati” după doi ani.
Andrei a simțit că i se umplu ochii de lacrimi.
Mai târziu a venit și Mara.
Apoi au început să râdă împreună.
Să iasă în parc.
Să gătească.
Să trăiască.
Ca o familie.
Irina a renunțat de bunăvoie la custodie.
Fără procese.
Fără scandal.
Fără răzbunări.
Pentru prima dată după foarte mult timp, toți voiau același lucru.
Binele fetelor.
Andrei nu a uitat niciodată de Daria.
A ajutat-o pe ea și pe mama ei ori de câte ori a avut ocazia.
Nu pentru că îi era milă.
Ci pentru că îi datora totul.
Într-o după-amiază de primăvară, stătea în curte și le privea pe Ana și Mara jucându-se.
Râdeau.
Alergau.
Erau fericite.
Și, pentru prima dată după doi ani, nu s-a mai gândit la cimitir.
Nu s-a mai gândit la cruci.
Nu s-a mai gândit la durere.
Pentru că fetele lui erau acolo.
Vii.
Iar uneori, un singur copil curajos poate schimba destinul unei familii întregi.
