Andrei a mers după Daria fără să pună întrebări.
Nici măcar nu mai încerca să înțeleagă.
În mintea lui exista un singur gând.
Dacă există o șansă…
Oricât de mică…
Trebuia să afle adevărul.
Au traversat câteva străzi dintr-un cartier modest de la marginea orașului.
Case vechi.
Garduri ruginite.
Curți înguste.
În cele din urmă, Daria s-a oprit în fața unei case mici.
A arătat spre fereastră.
— Acolo.
Andrei a simțit că îi cedează genunchii.
În curte se jucau două fetițe.
Două fetițe identice.
Cu același păr.
Aceleași priviri.
Aceleași chipuri pe care le văzuse în fiecare noapte în fotografii.
Ana.
Mara.
Pentru câteva secunde a uitat să respire.
A uitat să gândească.
A uitat tot.
— Fetele mele…
Vocea i s-a frânt.
Fetele s-au întors.
L-au privit.
Dar nu au alergat spre el.
Nu au zâmbit.
Nu au strigat „tati”.
Doar l-au privit.
Ca pe un străin.
Iar asta l-a durut mai mult decât orice.
Ușa casei s-a deschis.
Irina a ieșit afară.
Când l-a văzut, fața i s-a albit.
— Andrei…
— Ce ai făcut?
Vocea lui tremura.
— Ce ai făcut?
Irina a început să plângă.
Adevărul a ieșit la iveală greu.
Printre lacrimi.
Printre pauze.
Printre regrete.
Cu doi ani în urmă acumulase datorii uriașe.
Ajunsese să se teamă pentru viața copiilor.
Un om fără scrupule îi promisese că îi poate ajuta să dispară.
Să înceapă o viață nouă.
Departe de cei care îi urmăreau.
Iar ea acceptase.
Înscenase totul.
Accidentul.
Dispariția.
Moartea.
Totul.
Andrei a simțit că i se rupe sufletul.
— M-ai lăsat să-mi îngrop copiii…
Irina și-a acoperit fața.
— Îmi pare rău…
— Doi ani.
Doi ani am vorbit cu niște pietre.
Doi ani.
Fetele plângeau și ele.
Dar Andrei nu mai avea puterea să spună nimic.
A ieșit în curte.
Daria îl aștepta lângă poartă.
— Nu ai mințit…
— Nu, domnule.
Andrei a îngenuncheat și a privit-o.
— Mi-ai dat înapoi viața.
În lunile care au urmat, nimic nu a fost simplu.
Fetele nu mai știau cine este.
