În noaptea aceea nu am sunat.
Nu am trimis mesaje.
Nu am încercat să mă justific.
Am stat singur în bucătărie și m-am uitat mult timp la biletul lăsat pe masă.
„Gândește-te dacă ești pregătit pentru o familie.”
Cu fiecare oră care trecea înțelegeam mai bine ce mă deranja.
Nu faptul că Noel avea nevoie de lucruri.
Nu faptul că un copil costă bani.
Ci faptul că nimeni nu mă întrebase vreodată ce rol aveam eu în toată povestea.
Partener?
Tată?
Sponsor?
Salvator?
Toate păreau deja hotărâte fără mine.
Dimineața următoare mi-am făcut bagajul.
Fără scandal.
Fără reproșuri.
Fără răzbunare.
Am pus într-o valiză câteva haine, laptopul, aparatul foto și lucrurile personale.
Apoi am lăsat cheia pe masa din sufragerie și am plecat.
Poate că a fost cea mai liniștită plecare din viața mea.
Elisa mi-a scris după două zile.
— Nu-ți pasă de noi?
