Obosită.
Speriată.
Pregătită să fugă din nou.
Când l-a văzut, Irina aproape a izbucnit în plâns.
— De ce ai venit?
Alexandru s-a așezat lângă ea.
— Pentru că nu vreau să te pierd.
— Bianca spune că sunt doar o etapă.
— Bianca vorbește despre lucruri pe care nu le înțelege.
— Noi suntem din lumi diferite.
Alexandru a zâmbit.
— Și eu credeam asta la început.
— Și acum?
— Acum știu că lumea în care vreau să trăiesc este cea în care sunteți voi două.
Irina nu mai putea să-și oprească lacrimile.
Mara, trezită de agitație, și-a frecat ochii.
— Domnul Alex?
— Sunt aici, prințesă.
Fetița a zâmbit imediat.
— Te-ai întors după noi?
Alexandru a înghițit greu.
— Mă voi întoarce mereu.
Apoi s-a întors spre Irina.
— Nu vreau să te salvez.
Nu vreau să te schimb.
Nu vreau să fii altcineva.
Vreau doar să construim ceva împreună.
A scos o cutie mică din buzunar.
Irina a rămas fără cuvinte.
— Alexandru…
— Știu că poate pare nebunesc.
Dar eu nu mă gândesc la tine de câteva zile.
Mă gândesc de luni întregi.
Mă gândesc la voi.
La râsul Marei.
La liniștea pe care o aduceți în viața mea.
La faptul că atunci când ajung acasă nu mai simt că mă întorc într-o casă goală.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Nu am nimic să-ți ofer.
Alexandru a luat-o de mână.
— Ba da.
Mi-ai oferit exact ce mi-a lipsit toată viața.
O familie.
Câteva luni mai târziu s-au căsătorit.
Nu într-un castel.
Nu într-un hotel de lux.
Ci într-o grădină plină de flori, înconjurați de oamenii care îi iubeau cu adevărat.
Iar când Mara a alergat spre Alexandru și l-a strigat „tată”, Irina a înțeles că uneori viața îți ia totul doar pentru a face loc unui nou început.
