Vlad s-a oprit brusc în mijlocul sufrageriei când a văzut cutia de pe măsuța de cafea.
— Ce-i asta? a întrebat, încă zâmbind nesigur.
Bunica lui s-a ridicat încet din fotoliu.
— O lecție.
El a râs scurt, convins că este o glumă.
— Despre ce vorbești?
Ea a împins cutia spre el.
— Vei afla imediat.
Când a ridicat capacul, zâmbetul i-a dispărut instantaneu. Înăuntru erau actele mașinii, contractul de finanțare și toate documentele legate de achiziție.
Vlad a pălit.
— Bunico… nu.
M-am uitat și eu spre hârtii, apoi spre el.
— Ce înseamnă asta?
Bătrâna și-a împreunat mâinile și a vorbit calm, aproape rece.
— Înseamnă că mașina pe care o iubește mai mult decât familia lui nu îi aparține, de fapt.
Vlad a ridicat vocea:
— Urma să fie trecută pe numele meu!
— „Urma”, a repetat ea. Dar n-a mai apucat.
